Cotidianul britanic “The Guardian” a avut dreptate când, dintre toate solicitările pe care Departamentul de Stat le-a trimis ambasadei americane la Bucureşti (potrivit notei diplomatice publicate de WikiLeaks), a evidenţiat-o în titlu pe cea privind datele biometrice ale actualilor lideri români, ale celor în devenire, precum şi ale consilierilor acestora. Presa noastră a preluat întocmai materialul din “The Guardian”, dar n-a mers mai departe, n-a încercat să-şi explice şi, apoi, să explice şi publicului de ce aceasta pare a fi cea mai neobişnuită “dorinţă” a spionajului american.

Pentru că despre spionaj e vorba, fără niciun dubiu. Şi probabil că, în acea lume secretă, o asemenea cerere nici nu reprezintă ceva ieşit din comun, dovadă fiind că fragmentul cu pricina figurează doar la finalul unui subpunct dintr-un capitol mai amplu al “nevoilor” informative americane. De fapt, aici nu e vorba (doar) despre relaţiile politice sau diplomatice dintre Bucureşti şi Washington, ci despre viitor, despre înţelegerea potenţialelor pericole şi a mijloacelor de influenţă pe care le furnizează noile tehnologii.

Ce înseamnă date biometrice? Pe de o parte, amprentele, imaginea feţei, irisul scanat, forma mâinii şi, la un nivel superior, ADN-ul persoanei, iar, pe de altă parte, mersul, vocea şi ritmul de tastare la computer. Primele ar putea fi considerate informaţii “fixe”, statice, iar celelalte, informaţii “mobile”, comportamentale, care includ o dimensiune temporală. Fiecare dintre aceste trăsături este unică, irepetabilă şi definitorie pentru o persoană. Împreună, ele constituie nucleul identităţii măsurabile ştiinţific a oricărui om.

Cum pot fi folosite datele biometrice ale conducătorilor (sau ale liderilor în ascensiune) dintr-un stat străin? O separaţie simplă ar fi între obiectivele “benigne” şi cele “maligne”. Din prima categorie ar face parte depistarea stării de sănătate şi a eventualelor vulnerabilităţi medicale sau psihologice, rezultate din studierea interdisciplinară atât a informaţiilor “fixe”, cât şi a celor “mobile”. A doua categorie, care pare a fi mai aproape de interesele unui serviciu de spionaj, este însă mult mai interesantă.

Cine deţine irisul scanat, forma feţei şi tipicul mersului unei persoane o poate identifica fără prea mari probleme într-o mulţime. Există softuri care îndeplinesc această misiune, inclusiv dacă persoana este în mişcare. Tot identificare se numeşte şi capacitatea viitoarelor computere, aflate acum în stadiu experimental, de a autentifica amprenta pe care utilizatorul o lasă pe taste. În plus, va fi posibilă recunoaşterea omului aflat în faţa monitorului de către anumite site-uri pe care le accesează, de pildă prin intermediul webcam-ului incorporat, care poate fi setat să-i “citească” irisul şi fără ştiinţa sa. Aceasta ar fi o primă subcategorie de spionaj bazat pe biometrie, una a monitorizării, în care unui “subiect” îi pot fi urmărite atât deplasările offline, în spaţii deschise, cât şi acţiunile online, scrisul, corespondenţa şi lecturile efectuate la calculator.

A doua subcategorie, mai gravă din perspectiva siguranţei naţionale, ar fi cea a substituirii amprentelor, irisului scanat sau palmei unui oficial de nivel înalt pentru a pătrunde în zone secrete ori pentru a vizualiza documente speciale. “Semnătura” digitală a unui asemenea personaj, “paşaportul” cu care el figurează în diferite sisteme de securitate, este una dintre trăsăturile identităţii sale biometrice. Am văzut asta de nenumărate ori în filme, iar realitatea nu are de ce să fie mai prejos.

În fine, o a treia subcategorie “malignă”, nu mai puţin intruzivă decât precedenta, este utilizarea caracteristicilor biometrice în şantajarea sau compromiterea unor persoane, ceea ce echivalează cu sprijinirea altora, cu alte cuvinte intervenţia concretă în alegerile dintr-un stat. Amprentele pot fi “plantate”, iar modulaţiile vocii pot fi reproduse pe o înregistrare falsă, marfă de preţ în orice campanie electorală. Asta ca să nu mai amintim ce secrete conţine structura ADN-ului şi ce control ar implica manipularea sa.

Această clasificare nu are nici o pretenţie. Este doar o încercare de a gândi mai departe, de a pregăti “instrumentarul” minţii pentru viitoarele controverse privind libertatea personală.