Din intervenţiile lor la întâlnirea cu public organizată pentru lansarea cărţii, reiese că niciunul dintre cei de mai sus nu-şi asumă statutul de “reper al dreptei” în sens politic sau cu o ancoră politică manifestă. Gabriel Liiceanu s-ar vedea un “nord moral al societăţii”, Andrei Pleşu se teme, în stilu-i minuţios, de demonul trufiei, iar H.R. Patapievici se aburcă în teorii, o ia de la revoluţia franceză şi pierde contactul cu “solul”. Ei constituie, într-adevăr, repere pentru un segment educat al României, sunt primele nume pe care le rostim mulţi dintre noi când vine vorba despre elite, însă asta se datorează calităţii lor de autori, cărţilor pe care le-au scris şi ideilor fundamentale pe care le-au exprimat în spaţiul public. Singura legătură dintre ei şi pretinsa “dreaptă” instituţională din România a fost susţinerea acordată lui Traian Băsescu în primii săi ani de mandat, de care mai toţi s-au dezis în ultimii ani.

 

Interesul major în această apariţie comună nu este al acestor intelectuali, ci al Partidului Democrat Liberal, “patronul” ISP-ului, care încearcă să se folosească, pe de o parte, de prestigiul lor, pentru a se agăţa de electoratul cultivat, iar, pe de altă parte, de influenţa lor în mediile culturale. Cu alte cuvinte, ei nu vor să se “murdărească” şi, în consecinţă, refuză eventualul rol de tutori ideologici, iar PDL se străduieşte ca această asociere mediatică să pară o reuniune fericită pe tărâmul spiritual al “dreptei”.

 

În fapt, aşa cum a spus şi Andrei Pleşu la întâlnirea cu pricina, aceşti intelectuali (poate cu excepţia lui Neagu Djuvara, care a trăit şi alte vremuri) au ajuns la dreapta oarecum “împinşi” de ceea ce s-a întâmplat în România după 1989. “Dreapta” lor este mai degrabă un ataşament faţă de valorile democratice, o contrapondere la ne-despărţirea de comunism. Ei au poposit la “dreapta” ca reacţiune, aşa cum, ulterior, grupul de tineri literaţi care-i contestă s-a poziţionat la stânga tot ca manifestare secundă, ca “răspuns” sau ca efect natural de umplere a vidului.

 

În acest context, să recunoaştem că bătălie stânga-dreapta nu există decât la acel nivel, al elitelor, şi numai al elitelor umaniste. Într-un fel, e ca şi cum cei mai citiţi români ar fi ajuns cei mai desueţi, în raport cu realitatea. Şi asta nu pentru că separaţia cu pricina nu ar mai opera în politică (cu toată creşterea de popularitate a formaţiunilor anti-sistem), ci fiindcă nici gruparea “de dreapta” din cultura română (discipolii lui Noica, “boierii minţii” sau cum le-o mai zice) şi nici noua stângă (Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea & co) nu sunt conectate la partide, nu se ţine cont de ele, n-au influenţă reală. Ambele tabere fac, la urma urmei, doar literatură, prin presă şi pe bloguri. Mesajele lor răzbat în acţiunea partidelor doar când există presiune electorală. În rest, „stânga” şi „dreapta” intelectuală nu fac decât să comenteze. Idealiste.

 

Dacă intelectualii nu ar mai fi trataţi ca instrumente dispensabile şi dacă ei înşişi ar avea stomacuri mai rezistente, am regăsi în politicile publice nu doar diferende fiscale, ci şi conflicte între filosofii contrare. Nu doar o cotă de impozitare sau alta ar fi prilej de argumentare, ci şi unele viziuni extinse asupra vieţii. Într-o ţară cu atâţia ţărani săraci, am putea vedea atunci un partid de stânga care să gândească măsuri de stimulare a absolvenţilor de facultate care se stabilesc în sate sau programe de întreţinere a copiilor din mediul rural care vor să-şi continue studiile în internate din oraşe. Un partid de stânga nu s-ar chiti pe bugetari şi pensionari, ci ar căuta să-i apere, de pildă, şi pe angajaţii din multinaţionale. De cealaltă parte, din moment ce 9 din 10 români se declară creştini, un partid de dreapta n-ar trebui să se ferească, de pildă, a repune în discuţie liberalizarea avortului sau să susţină credite avantajoase pentru familiile urbane care decid să aibă minimum 2-3 copii.

 

Asta ar însemna că „reperele intelectuale”, fie acestea ale stângii sau ale dreptei, contează, sunt influente, n-au citit degeaba biblioteci. Atunci, poate, socialistul nu l-ar mai invoca pe patriarh, iar creştin-democratul s-ar teme de păcatele nespovedite.