Se discută din ce în ce mai intens despre înfiinţarea unui nou partid, unul care să răspundă nevoii de profesionalism şi onestitate a zeci de mii de români care nu se regăsesc în valorile şi liderii niciuneia dintre actualele formaţiuni parlamentare. Situaţia pare a se apropia de un punct culminant. Ce lipseşte?

Se aşteaptă un lider. Noua structură ar trebui construită de jos în sus şi, în plus, n-ar fi rău ca iniţiativa să răsară în cât mai multe centre. Cu această premisă par a fi de acord atât analiştii, cât şi cititorii care au intervenit pe forumuri – altfel spus, potenţialii “membri”. În acelaşi timp, pare de la sine înţeles că nimic nu se poate întâmpla înainte de chemarea (bineînţeles, revelatoare) a unui lider. Care, însă, nu se grăbeşte să apară.

Aici e o contradicţie. Dacă e vorba de un aparat politic cu adevărat adaptat vremurilor, care se va construi pe cu totul alte principii organizaţionale decât au făcut-o partidele clasice, atunci aşteptarea liderului e o naivitate. În reţea, se poate porni de oriunde. Oricine poate deschide lista. Esenţială este răspândirea ideii, “contaminarea”, adunarea participanţilor, “împrietenirea”. Liderii se vor alege în faza a doua.

Gândirea offline nu se potriveşte online. Majoritatea celor care se arată interesaţi de perspectiva unui partid radical diferit de PSD, PDL sau PNL consideră că internetul e soluţia, locul de întâlnire şi închegare. De altfel, această dezbatere a început şi se petrece exclusiv pe site-uri de presă şi pe platforme de bloguri, adică în mediul online. Cu toate acestea - şi aici avem o a doua contradicţie - se vorbeşte cu îngrijorare despre sedii, adunare de cotizaţii şi muncă de teren.

Odată “urcat” pe net, de ce să mai “cobori”? Cel puţin până la confirmarea prin vot a faptului că satisface o necesitate reală, noul partid n-ar trebui să se adreseze decât celor care se mişcă zilnic pe internet. Sunt suficient de mulţi şi sunt exact cei care trag România după ei. “Sediile” ar fi câteva adrese virtuale, pe bloguri şi în reţele de tip Facebook, “cotizaţiile” ar fi implicarea activă în discuţii şi în alegerea liderilor, iar “munca de teren” ar consta în e-mailuri, comentarii şi linkuri. A gândi offline pentru online e o împiedicare înainte de primul pas.

De stânga sau de dreapta? Structurat ca reţea şi având ca spaţiu de manifestare doar internetul, noul partid nu e supus presiunii de a se lipi vreunei ideologii. Nu în stadiul iniţial. Şi asta din două motive majore: 1) în mediul online se poate coabita civilizat, cu condiţia unei moderări permanente; 2) delimitarea de actuala clasă politică trebuie să plece şi de la dovada că, între interlocutori civilizaţi, orice dialog e posibil.

Nu vă grăbiţi să contraargumentaţi că amestecul ideologic ar fi contraproductiv sau exploziv. Aveţi dreptate. Soluţia, pe termen lung, ar fi ca acest partid să se spargă pe aceleaşi criterii clasice, de stânga şi dreapta. Aşa ar fi normal şi eficient. Însă, pe termen mediu, marea lui miză ar fi să aducă alte feţe şi alte abordări în prim-planul României. Să arate că se poate. Apoi, ca orice rebel intrat în sistem, şi el s-ar integra. Dar schimbându-l.

Concluzie. Obstacolul major care se profilează deja, încă înainte de prezumtiva apariţie, este unul mental. Cei care-şi doresc un nou partid îi aplică – firesc, de altfel - o grilă depăşită. Îl gândesc în aceiaşi termeni “materiali”, cu diferenţa că goarna sa ar urma să se audă mai întâi pe internet.

Daca va fi să fie, Partidul Virtual nu se va ridica pe o direcţie, ci pe lipsa unei direcţii. Nu pe lideri, ci pe nevoia de lideri. Fără bani, chirii de plătit şi obiecte de propagandă palpabile. Doar idei, asociere şi inventivitate. Forma sa de organizare: grupul de prieteni, de tip Facebook. Metodele de expansiune şi de votare: “adăugarea” în reţea şi “like”-ul. Cine va sparge gheaţa? Şi câţi vor încerca să-l deturneze?