Tolerarea infracţionalităţii. De la elevul care nu mai are nici o reţinere în a ridica mâna asupra profesorului său, încă din gimnaziu, până la influenţa clanurilor asupra structurilor puterii şi afişarea preşedintelui alături de capi ai lumii interlope, din tot acest tablou social lipseşte pedeapsa exemplară, intervenţia statului şi reacţia civică sunt două curci leşinate, iar respectul legii subzistă doar în rândul populaţiei educate.

„Modelul” mediatic. De unde-şi iau modele tinerii care au trecut prin şcoală precum dihorul prin coteţ? Din anturaj şi de la televizor. Anturajul e gaşca de la bloc sau clanul de la periferie, deci nici o speranţă. Ar mai fi rămas televiziunea, însă, pe „sticlă”, temeinicia cu care sunt căutaţi, întrebaţi şi citaţi mitocanii îmbogăţiţi ilegal a dus, inevitabil, la îndepărtarea din prim-plan a oamenilor de bun simţ şi la „poveştiri” de succes axate pe muşchii din „chei oan”, motorul care elimină concurenţa şi nunta manelistă din parcare.

Renunţarea la „armata” obligatorie. Pe mulţi derbedei ajunşi la 18 ani, armata îi punea cu botul pe labe sau, eventual, le asigura o supapă pentru frustrări şi imbecilitate urlătoare. Îi obliga să deprindă anumite ritualuri de igienă corporală şi mentală, le arăta că disciplina are beneficii şi că, oricând, se găseşte unul mai prost ca tine care te poate umili.

Dispreţul faţă de vârstnici. După 1989, la noi nu s-a produs necesara dezbatere publică privind compromisurile din timpul comunismului. Opiniile s-au polarizat şi, dacă ar fi să facem o apreciere grosieră, unii au condamnat laşitatea părinţilor şi bunicilor, alţii au elogiat „realizările” epocii. Puţini au stat să judece nuanţat, să pună în context sau să facă două rubrici pe cât posibil obiective, cu bunele şi relele de după 1945. Şi, iarăşi din cauza lipsei de educaţie, munca şi sacrificiile generaţiilor anterioare n-au mai contat, acestea fiind dispreţuite implicit.

Propaganda globalistă. Trăim într-o lume care preamăreşte doar tinereţea şi a ei forţă vitală. Pentru industria publicitară care formează noile generaţii, copiii sunt instrumente de sensibilizare, adulţii căsătoriţi sunt plictisitori, iar bătrânii, pe cale să moară. Muzica şi filmele se hrănesc din violenţă şi sex. Ca să mai atragă, producţia culturală de masă a devenit dependentă de „teroare”, „război” şi „perversiuni”. Toate aceste nume şi forme ale răului, deloc explicate sau deconstruite pentru a putea fi combătute, lovesc minut de minut în mentalitatea labilă a unor tineri care au primit totul de-a gata şi cărora nu le-a fost greu decât atunci când au avut de ales între diferitele serii de la BMW sau între mărcile de whisky aflate la îndemână pe raftul supermarketului.