Mai mult decât atât. La aceeaşi Gală, Iulia Militaru a fost desemnată şi „Tânărul scriitor al anului 2010”: juriul condus de academicianul Eugen Simion a preferat-o câştigătorilor de la secţiunile Proză, Cătălin Pavel, şi Critică literară, Alex Goldiş.

 

Aşa s-a născut ideea acestui interviu: ce-o fi „Marea pipeadă” şi cine e Iulia Militaru? Cartea o citeşti, dar cu omul e altceva.

 

„Poate că poezia e vinovată, nereuşind să ofere lumile de care avem nevoie...”

 Fragment din „Marea pipeadă”

 

*

 

 

Iulia Militaru: Probabil aş scrie că trebuie să mă angajeze pe mine, pentru că nu ştiu să fac nimic altceva decât poezie, iar dovada cea mai bună este chiar acest CV, care mi-a ieşit atât de prost.

 

 

- Atunci, cred că le-aş da cartea mea sau aş încerca să scriu alta mai bună, care să mă “re-prezinte” mai bine.

 

 

- Primele poezii le-am scris prin clasa întâi, apoi m-am lăsat o perioadă . Am început prin anul doi de facultate, după ce m-am întâlnit cu C.D. Zeletin (profesor la Universitatea de Medicină, scriitor şi traducător de poezie – n.M.M.). Scrisesem proză până atunci, dar în cadrul cenaclului am început să mă înţeleg mai bine cu poezia, mai ales că mi-am amintit şi de experienţa mea din copilărie.

 

 

- Nu, ştiu că erau nişte poezii pe care le dedicam părinţilor. Maică-mea le-a păstrat mult timp, le-a ascuns ca să nu le găsesc, dar tot am dat de ele până la urmă şi le-am aruncat.

 

 

- Am făcut întâi Medicina, de asta am şi fost la cenaclul domnului Zeletin, apoi, după şase ani, m-am răzgândit şi nu am mai dat rezidenţiatul, şi aşa am ajuns la Litere.

 

 

- Nu m-am gândit din ce voi trăi, pur şi simplu ştiam că vreau să scriu. Nici acum nu-mi fac iluzii că, într-o bună zi, voi putea să stau liniştită şi să scriu, doar atât, fără să mă gândesc la altceva. Scriitorii sunt obligaţi să se ocupe de mai multe lucruri deodată, ca să îşi câştige existenţa şi să scrie în acelaşi timp. Nu ştiu dacă e un lucru rău sau bun. Pe mine, cel puţin, mă motivează uneori, în sensul că mă încăpăţânez să nu renunţ. E şi asta un fel de luptă...

 

 

*

 

- Patru. :)

 

 

- Nu, o cruciadă a pipelor, îmi place cum sună.

 

 

- Şi a doua?

 

 

- Deci încercaţi, până la urmă, să mă faceţi să spun care e semnificaţia pipei... :)

 

 

- Să încep cu prima interpretare. Bineînţeles că este vorba de un legământ, deşi cuvântul ăsta are o sonoritate prea înaltă; aş prefera mai simplu, promisiune. Că ea devine pentru personajul nostru un angajament solemn ţine mai degrabă de situaţiile în care este pus decât de un cod etic.

 

Şi acum cea de-a doua. Da, pentru el, pentru Clovny, e un soi de Graal, numai că nu prea vrea să salveze un regat şi nici măcar să se salveze pe el. Pleacă în căutarea acestui Graal fără să ştie prea bine de ce o face, pur şi simplu, că aşa a fost rugat şi n-a găsit altă soluţie mai bună, nu a ştiut cum să răspundă altfel. Tot ceea ce face îi este cumva exterior.

 

 

- Asta cred că este şi cauza imposibilităţii lui de a acţiona. Se află la mijloc şi nu ştie cum să se împartă între cele două. Ceea ce nu înţelege el este de ce trebuie să existe interior şi exterior, în opoziţie unul faţă de celălalt.

 

 

- Pipa apare des asociată cu imaginea poetului, iar Clovny este un poet care creează poezii ce se vând bine. De asta îl şi fascinează atât obiectul ăsta şi a dezvoltat o asemenea obsesie pentru el. Sau poate de la Baudelaire. Dincolo de Clovny, pipa a fost primul obiect ales ca să se pună sub semnul întrebării reprezentare, de asta l-am găsit potrivit să-l folosesc şi eu.

 

 

- Da, o inocenţă înfricoşătoare, aş zice. Nu poate fi acuzat de nimic.

 

 

- Acolo ar fi trebuit să ajungă, numai că nu-i atât de simplu. Acest „dincolo de bine şi de rău” ar fi trebuit să fie pentru el o eliberare absolută de sub tirania legii, numai că el este legea întoarsă către sine şi aflată în imposibilitatea de a acţiona.

 

*

 

 

 

- Da, acum un an şi jumătate, aproape doi, dar este o experienţă personală. Spun doar atât, că e bine să-ţi pierzi copilăria şi nu e bine să te întorci la ea. Trebuie să faci orice ca să o depăşeşti, chiar dacă asta înseamnă uneori mai mult decât poţi duce.

 

 

- :) Aşa... Trebuie să ai cumva acces la „Real” şi la ceea ce se numeşte „Eu”. Ieşirea din copilărie trebuie să fie o experienţă la fel de importantă ca naşterea sau moartea, doar că naşterea nu ne-o mai amintim, iar la moarte nu putem avea acces, aşa că aceasta rămâne singura experienţă posibilă pentru noi, aici.

 

 

- Da, trimite într-un fel şi la asta, dar şi la altceva, legat de semnificaţia pipei, pe care nu o cunoaşte nimeni, nici măcar autorul... :)

 

*

 

 

- Era o formă pe care o căutam de mult timp; ţine de încercarea mea de a dinamiza liricul prin epic, în special. E o încercare de salvare a liricului, care poate deveni prea monoton, mai ales pentru omul contemporan. De fapt, această alăturare dintre proză şi poezie, pentru a spori înţelegerea poeziei, este foarte veche. O practica şi Dante, de unde am furat-o şi eu şi v-am adus-o dumneavoastră.

 

 

- Pot doar să presupun, să ofer variante. Răspunsul clasic ar fi să dăm vina pe omul de azi, preocupat doar de aspectele materiale ale existenţei. Al doilea răspuns ar fi că vinovaţi sunt scriitorii, că au ajuns la forme care nu mai sunt pe gustul publicului, că nu mai sunt accesibili etc. Nu cred în răspunsurile astea şi nu mă mulţumesc. Nu aş putea da unul mai bun. Poate că poezia e vinovată, nereuşind să ofere lumile de care avem nevoie nici cititorilor, nici scriitorilor. Poate din această cauză cei mai mulţi dintre scriitorii tineri preferă proza discursului versificat, din răzbunare împotriva poeziei care le-a promis mult, dar nu le-a oferit nimic.

 

 

- Mi-e greu, să nu păţesc şi eu ca personajul meu :) . Vă pot promite că voi mai scrie o carte.

 

 

- Nu prea ştiu. O să-mi văd în continuare de proiectele mele. Să îmi termin cărţile începute mai demult.

 

 

- Amândouă; încredere că poate să placă unor oameni ceea ce scriu, iar presiune, la gândul că aş putea să scot ceva mai prost.

 

M.M.: Ce v-ar fi plăcut să vă întreb, dar nu m-am priceput? :)

 

- Eu cred că m-aţi întrebat ce trebuia. Dacă trebuie să pun şi eu o întrebare, ar fi: de ce nu m-aţi întrebat nimic din Poemele Claudiei (partea a doua a cărţii – n.M.M.)? Am observat că toată lumea le ocoleşte. :)

 

 

- Atunci, vă mulţumesc că nu aţi întrebat :) .

 

*

 

Fragment din „Marea pipeadă” (Editura Brumar, 2010):

 

 

 

Orice drum este o şerpuire infinită.

Se porneşte dintr-un punct fix

Numit aici,

Se ajunge într-un punct îndepărtat

Numit acolo,

Există şi punctul de dincolo

Adică nicăieri.

Între toate acestea se perindă femei tinere cu ape în cofeie,

Găini roşii, din când în când, aleargă după gâze neastâmpărate,

Acum, un câine molcom-visător trece aproape nemişcat,

Praful ridică valuri de furnici ale văzduhului.

În depărtare, se iveşte o babă neagră, moşneagul îi murise cu trei zile în urmă.

Încep să cadă stropi reci de ploaie.

Plouă de-a binelea!

 

A fost odată ca niciodată o cărăruie simplă, fără prea multe ocolişuri, astfel încât mulţi credeau că-i dreaptă. Sporirea traficului, în zilele călduroase de vară, a impus creşterea numărului de bifurcaţii. Au fost create, din această pricină, din ce în ce mai multe colaterale şi străduţe lăturalnice, pe care zadarnic a încercat călătorul spre Mecca să le evite. De fapt, el nu a reuşit să ajungă niciodată acolo tocmai pentru că a vrut cu disperare să se ferească de ocolişuri; şi, cum acestea era incredibil de multe, nici nu păşea bine că se şi trezea pe un drum secundar. În cele din urmă, nu a mai ştiut care cu care şi s-a rătăcit de-a dreptul. Cam aşa stau lucrurile în ceea ce-l priveşte, restul e literatură.

 

Clovny nu trebuia să-i repete greşeala, deşi nu voia nicidecum să ajungă la Mecca, ci în Oraşul Pipelor.

 

Atunci, trebuie să facem în aşa fel încât acest oraş să existe.

 

Domnul Clau a şi început să-l clădească.

 

Din păcate, eu nu ştiu nimic despre acest oraş şi îmi va fi foarte greu să-i îndrum pe cei doi într-o direcţie anume. Dar, reflectând îndelung la problema lor şi a povestirii înseşi, mi-a venit o idee. Amintirea ne spune că, în momentul întâlnirii tânărului Clovny cu minunata copiliţă, în parc, s-a produs una dintre acele forfote pe care nimeni şi nimic nu le poate stăvili. Rezultatul tulburării s-a dovedit a fi unul benefic pentru toată lumea – sosirea poliţiei la locul faptei şi punerea lui Clovny sub acuzare pentru corupere de minori şi răpire. Faptele s-au desfăşurat cu o viteză fenomenală. Comisarul Claudino Clovnescu a trecut imediat la cercetări amănunţite, cu acumulare de dovezi şi o analiză cât mai subtilă cu putinţă a datelor. Întâlnirea celor doi, în parcul cu pricina, nu fusese altceva decât urmarea unui complot odios, pus la cale de către Nabokov şi un ciudat cu mintea rătăcită, pe numele său Edgar Allan Poe. (...)