Vlad Ivanov: Mi s-a schimbat în “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”... :)

 

 

- Experienţa din Gara de Nord m-a îmbogăţit şi m-a maturizat foarte tare. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut acel an în care chiar am putut să înţeleg ce sunt, ce vreau şi încotro vreau să merg. De atunci am început să ştiu cu adevărat cum se luptă pentru un vis. Experienţa cu “4, 3, 2,” a fost extraordinară. Mi-a marcat viitorul în film – şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc lui Cristian Mungiu -, dar nu mi-am pierdut capul, pentru că ştiu să gestionez bine succesul. Nu fac parte dintre cei care trăiesc un succes şi îl transformă în vedetism. Singurele lucruri care mă bucură cu adevărat sunt întâlnirile de pe stradă sau din autobuz cu persoane care fie pufnesc în râs că mă recunosc din reclamele Vodafone, fie mă ştiu din teatru sau din film.

 

De exemplu, când mă întorc din turnee, administratoarea de la bloc, care ţine foarte mult la mine, îmi spune: “- Domnu' Vlad, v-am decupat şi v-am pus în cutia poştală articolele care au apărut despre dumneavoastră”. „- Mulţumesc, doamnă, sărutmâinile”. „- Dar iar aţi fost plecat în turneu?”. „- Da, am fost plecat”. „- M-aţi omorât cu plecările dumneavoastră...”. Deci, încă un lucru bun pe care-l datorez statutului de acum este că pot călători foarte mult, şi ăsta a fost unul dintre visele mele din copilărie.

 

 

- Da, am luat casting-ul acum un an de zile. A fost destul de dificil, pentru că trebuia să vorbesc în rusă şi, în acelaşi timp, în spaniolă cu accent rusesc. Contrar numelui pe care-l port, Vladimir Ivanov, ştiu rusă, dar nu atât de bine; pot să susţin o discuţie elementară. În schimb, cu spaniola cu accent rusesc a fost destul de greu, dar am avut o profesoară drăguţă din Madrid, o rusoaică extrem de volubilă care, într-o săptămână, m-a învăţat ce vocale trebuie să înmoi. Dacă vreţi să vă exemplific şi să râdeţi puţin, pot s-o fac... Jucam un mafiot rus care vine în Spania, în Costa Alba, şi monopolizează piaţa imobiliară. În final, omoară un om de afaceri spaniol şi preia puterea. Aşa sună calupul de publicitate pe care l-am făcut pentru Canal Plus :

 

 

Filmările pentru personajul meu au avut loc în primăvara şi vara trecută, timp de trei luni. A fost o experienţă uluitoare, pentru că am simţit încă o dată ce înseamnă să fii apreciat ca profesionist. Am rămas prieten pe viaţă cu foarte mulţi din echipa de acolo.

 

 

- Traian.

 

M.M.: O coincidenţă... :)

 

- Da. Acest serial tv este un început destul de curajos pentru Canal Plus. E prima lor mini-serie artistică. A făcut al doilea rating din Spania, după o mini-serie regizată de Tom Hanks şi de Steven Spielberg.

 

 

- A fost esenţial. Mi-am dat seama că, după ani de zile de stat într-un sistem bugetar, dar mai ales în ultima vreme - după ce am „erupt”, cum spun unii jurnalişti, în filmul românesc -, am avut extrem de multe oportunităţi cărora nu le-am dat viaţă. Şi-atunci am început să mă întreb ce fac dacă acum, când am şi energia necesară, şi am şi oferte, continui să refuz doar pentru că sunt integrat într-un sistem bugetar care nu-mi permite acest lucru... Aşa am hotărât să rup această legătură, pe cale amiabilă, şi am renunţat la statutul de actor angajat al unui teatru. Asta nu înseamnă că nu joc în continuare la Teatrul Naţional. Mă bucur că acest statut de freelancer îmi oferă o mobilitate şi o libertate fantastice.

 

 

 

- Nu sunt tentat acum, în poziţia aceasta, să fac film de largă consumaţie. Mă interesează foarte mult filmele de autor, simt că asta trebuie să fac acum. Dar nu am nici cea mai mică problemă cu actorii sau regizorii care fac telenovele. Este, practic, o formă de existenţă. Fiecare îşi găseşte drumul pe care-l crede potrivit sau care, din păcate uneori, îi este permis. (...)

 

 

- De aceea sunt actor, să capăt acea relaxare, nu? A fost îngrozitor – mi-a trebuit o jumătate de oră numai să bag în viteza întâi :). Era un camion Roman care, după filmare, a fost casat. De altfel, cu această condiţie ni l-au şi dat. La un moment dat, trebuia să urc o pantă, n-a intrat în viteză, s-a stricat cutia de viteze şi-am stat o jumătate de zi s-o repare.

 

Am avut şi-un accident: stăteam pe marginea drumului, cu camionul parcat regulamentar. Camera era sus, pe deal, şi mă filmau cum stăteam cu un pai în gură, gândindu-mă dacă să mă duc sau nu la cabană... În acelaşi timp, cu ochiul stâng vedeam în oglinda retrovizoare cum se apropie un tir. Vedeam că se apropie, se apropie, se apropie, şi coada tirului a atins oglinda şi a zburat-o efectiv. I-am mulţumit lui Dumnezeu că a scos-o în afară; dacă ar fi aruncat-o înăuntru, aş fi ajuns la spital. Dar secvenţele „oribile” într-adevăr, din punct de vedere olfactiv, au fost cele din camion, unde erau 200 de păsări... Cine a fost într-o fermă de păsări înţelege că nu e Coco Chanel acolo...

 

(acelaşi): Ce vă influenţează mai mult în privinţa unui rol pe care-l faceţi – reacţia publicului sau reacţia criticilor?

 

- Mama mă influenţează foarte mult. :) Vorbind serios: nu mă influenţează. Poate, eventual, să mă bucure dacă e vorba de un critic serios, care şi-a demonstrat seriozitatea în ani de zile. Mă pune pe gânduri dacă are o remarcă şi dacă şi mie mi s-a părut la fel. (...)

 

 

- Pe mine nu mă interesează aceste lucruri. Pe mine mă interesează dacă primesc propuneri din partea regizorilor, dacă mi se potrivesc şi dacă le putem concretiza. Sigur că meseria noastră este una expusă şi ziariştilor le place foarte mult să scrie despre viaţa noastră. Cred că aceleaşi invidii şi orgolii există în foarte multe profesii, dar, pentru că sunt mai ascunse, mult mai puţin mediatizate, nu aflăm foarte multe lucruri despre ele.

 

E o lume „feroce” în sensul că nu poţi să aştepţi. Profesoara mea, Sanda Manu, spunea că şansa joacă un rol enorm în cariera unui actor, şi aşa este. Există actori de vârsta mea, sau mai tineri, care sunt foarte talentaţi, dar care nu au şansa să joace într-un film sau să fie chemaţi la un casting. Din cauza asta, pot trece ani în şir până să prindă un rol cu care să iasă în evidenţă. Şi eu am făcut „4, 3, 2” la 38 de ani...

 

 

- Eu cred că există personalităţi foarte puternice în film, regizori, scenografi sau actori. Aceste personalităţi s-au născut din nevoia lor interioară de a face ceva. Nu cred că această generaţie, a „Noului val”, este mai specială decât cea de dinainte. Sunt actori foarte mari din generaţiile anterioare care au avut un cuvânt de spus în cinemaul românesc – şi pentru asta-i respectăm. Poate c-a fost şi-o oportunitate a „Noului val” de a fi în centrul atenţiei. Sigur că, după 1989, a fost o altă deschidere a Occidentului către România. Repet: e vorba de o nevoie interioară, iar asta ţine de individ. Cred mai degrabă în personalităţi decât într-un grup, chiar şi atunci când vorbim despre „Noul val”.

 

 

- Personal, nu simt asta. Există un interes fantastic pentru filmul românesc. Am fost la foarte multe festivaluri datorită filmelor în care am jucat şi tot timpul eram întrebat, cu admiraţie, despre filmele româneşti, cum s-a născut „Noul val”, ce se mai turnează ş.a.m.d. De pildă, am fost recent la Budapesta şi un profesor de la facultatea de film mi-a spus că el analizează cu studenţii producţiile româneşti din „Noul val”, pentru că li se par extraordinare. Nu ştiu dacă există o presiune comercială. În schimb, ştiu că regizorii şi scenariştii, mai ales ei, trebuie să schimbe puţin limbajul care s-a născut odată cu „Moartea domnului Lăzărescu”, apoi cu „4, 3, 2” şi cu filmele lui Porumboiu...

 

 

- Mă refer la acest minimalism românesc – care a fost foarte bine înţeles şi apreciat la Cannes, dovadă că a luat multe premii. Dar, acum, cred că cei din industria cinemaului mondial vor să vadă că regizorii români schimbă stilul şi limbajul cinematografic. Există o căutare continuă şi puternică. De exemplu, Pedro Almodovar a venit anul trecut la Cannes cu un film care se anunţa extraordinar, şi el însuşi îl anunţa ca fiind o schimbare de limbaj cinematografic, dar care a fost foarte prost primit, pentru că era mai rău decât ce făcuse înainte.

 

*

 

(întrebare din public): Àpropos de presiune comercială: cu telenovelele am înţeles, dar în continuarea la „Avatar” aţi juca?

 

- În drumul ăsta de la propunere până la a juca într-un film, am nevoie să-mi placă scenariul foarte tare, trebuie să fie un rol care să mă incite, nu neapărat principal. Apoi, trebuie să fie un regizor care să discute cu mine despre viziunea lui, să fiu de acord cu ea sau măcar să fiu de acord să încerc. Cam ăsta ar fi drumul. Dacă vine regizorul care a făcut „Avatar” şi mă convinge că trebuie să mă îmbrac în Pinocchio sau în ciocănitoare, pentru că va fi foarte bine, atunci... cine ştie? (...)

 

Actriţa Irina Petrescu, aflată în public: Ce nu ştiţi niciunul dintre dumneavoastră este că Vlad are o capacitate de dans absolut extraordinară. Cred c-ar fi un Fred Astaire fără nici cea mai mică reducere de exigenţă. Eu am jucat alături de el în spectacolul „Elizaveta Bam”, de Daniil Harms, pus de regizorul Alexandru Tocilescu la Teatrul „Bulandra”. În acest spectacol, Vlad, Şerban Cellea şi Crina Mureşan făceau un trio de dansatori şi cântăreţi extraordinari. De-asta am vrut să intervin, ca să vă spun ce disponibilitate muzicală are acest „ursuleţ”... Aşa că de-abia aştept să văd filmul „Principii de viaţă”, ca să văd acea secvenţă în care Vlad dansează...

 

 

- Aşa este. A fost o mare bucurie că ne-am întâlnit. Practic, datorită lui am ajuns în Bucureşti. Mi-am dat seama, discutând, că în Bucureşti se întâmplă toate lucrurile mari. Eu aş sta la Cluj sau la Sibiu, iubesc aceste oraşe şi oamenii care trăiesc aici, numai că, la fel ca în toate capitalele lumii, primele lucruri vin la Bucureşti. Acolo sunt mult mai multe oportunităţi. Am făcut parte, ani de zile, din această trupă de pantomimă care a început la Botoşani, după care a migrat la Bucureşti. În primul an de facultate, jucam deja la Teatrul Naţional într-un spectacol intitulat „Pantomimia”; după ce l-a văzut, profesoara mea, Sanda Manu, a făcut un gest de o căldură rar întâlnită: mi-a dăruit melonul tatălui ei, marele actor Ion Manu. (...)