Acum, tot pentru caii sălbatici condusese toată noaptea. Spera să prindă, şi a reuşit, imagini cu animalele pregătite pentru sacrificare. Pentru că Dan Curean - regizor, director de imagine şi realizator la TVR Cluj – e pe cale să finalizeze un al doilea documentar, mai amplu, despre caii din Deltă, pe care vrea să-l distribuie şi în cinematografe.

 

E încercarea lui de a salva acest miracol al naturii, ameninţat de complicitatea involuntară dintre administraţia Rezervaţiei Delta Dunării şi nişte afacerişti care se folosesc de sărăcia localnicilor pentru a exporta carne de cal în Italia. Ambele tabere au interes să prindă caii: administraţia e îngrijorată excesiv de copacii pe care animalele îi rod în Pădurea Letea, iar speculanţii plătesc doar 2-300 de lei pentru un cal prins pe care, ulterior, îl vând la kilogram.

 

La fel ca în multe alte cazuri, în loc să fim recunoscători şi să ne protejăm comorile, închidem ochii, indiferenţi, sau nu vedem minunea din cauza câtorva copaci.

 

*

 

 

Dan Curean: Am aflat de subiectul ăsta fiind la o altă filmare. Făceam o serie despre comunităţile etnice mai speciale din România şi am ajuns la Letea, care e un sat de haholi, o comunitate particulară de ucrainieni. Fiind acolo, băiatul gazdei la care stăteam zice: “- Mergem să prindem cai”. “- Ce cai?”. “- Caii sălbatici”. “- Ce cai sălbatici?”. Aşa am aflat povestea. După '89, când agricultura de stat n-a mai funcţionat, iar satele din Deltă s-au depopulat uşor-uşor, o parte din caii de la vechiul CAP, dar şi cai de la săteni au fost lăsaţi liberi în câmp, fiindcă nimeni nu mai avea la ce să-i folosească.

 

 

- Evident. Au fost cai domestici, sălbăticiţi. Exact ca în cazul mustangilor sau al cailor Brumby din Australia. Am putea spune că aceşti cai sunt nişte mustangi de România, mustangi de Deltă. Ce este spectaculos e că generaţii de-a rândul s-au născut în sălbăticie. Sunt deja grupuri întregi de cai născuţi în sălbăticie, care „n-au făcut cunoştinţă” cu omul. Şi unde? Într-un mediu în care s-au alimentat şi au trăit total natural, fără intervenţia omului, un mediu închis, cu destul de puţini prădători specifici acelui spaţiu. Acea zonă în care sunt satul Letea şi pădurea Letea e complet înconjurată de ape.

 

 

- Gândeşte-te că în fiecare an se nasc mânji. Dar fenomenul exista şi înainte de '89. Chiar dacă era agricultură cooperativizată, oamenii îşi lăsau caii liberi în câmp când nu mai lucrau cu ei. Nu se ştie care dintre acei cai au fătat prin câmp, dar existau exemplare sălbăticite şi înainte de '89. Eu cred că s-a ajuns cam la a 7-a sau a 8-a generaţie.

 

 

- Se întâmpla acum 5 ani. Aflând absolut întâmplător această poveste – care nu era foarte cunoscută –, mi s-a părut fascinant că, în urma unui cataclism social cum a fost căderea comunismului, animalele lăsate în pace şi-au văzut de treabă şi au revenit la o formă sălbatică, cu o putere de regenerare spectaculoasă. Caii de la Letea trăiesc şi sunt organizaţi în grupuri exact ca în viaţa sălbatică reală...

 

 

- Există, da, dar poate nu de mărimea celor de la Letea. Am mai văzut, de exemplu, un grup de vreo 200 de cai pe un grind izolat de pe braţul Sfântu Gheorghe. Tot aşa, în urma aceluiaşi fenomen...

 

 

- Nu, nici vorbă. E un mit. Când am stat prima dată şi-am umblat să-i filmez, eu am văzut vreo 4-500, să zicem. Cu cei pe care nu i-am văzut, să fie 6-700, pe toate întinderile respective.

 

 

- Vorbim de etape succesive de triere. În primii ani, nu i-a deranjat nimeni, însă iarna 2009-2010 a fost crâncenă. Cred că un sfert dintre cai au murit atunci. Dar, înainte de asta, până pe la începutul anilor 2000, funcţiona ilegal un soi de comerţ cu carne de cal pentru Italia. De aceea populaţia de cai sălbatici era ţinută sub control, fiindcă-i mai luau sătenii. Exportul s-a oprit când s-a sesizat că unele exemplare aveau anemie infecţioasă. Asta a fost a doua şansă a cailor: de atunci n-au mai fost deranjaţi de om şi s-au putut înmulţi.

 

 

- Marea majoritate nu are treabă cu ei. Cel mult le mai strică un gard, dar acestea sunt cazuri izolate, şi o spun cu toată răspunderea. Caii stau departe de sat, în pădure şi pe câmpuri. În schimb, administraţia Rezervaţiei e supărată fiindcă, iarna, caii se refugiază în pădurea Letea ca să se protejeze de frig şi de vântul foarte puternic. Acolo supravieţuiesc iarna, pentru că mai găsesc iarbă printre copaci. De unde vine tot circul? Administraţia Rezervaţiei spune că grupurile de cai sălbatici distrug pădurea. Într-adevăr, iarna, caii folosesc coaja de copac ca pe un aditiv alimentar – asta e explicaţia pe care am primit-o de la un medic veterinar. Caii rod scoarţa de copac ca pe un medicament împotriva diareei şi ca aport caloric.

 

 

- Asta am vrut să zic: ei mânăncă exclusiv scoarţă crudă de plop alb. Plopul nu e o specie protejată. Mai mult, plopul e o specie adusă şi plantată la marginea Pădurii Letea cu ani în urmă, ca să apere nucleul pădurii de vânturi. Pădurea Letea este un habitat protejat nu datorită unor specii rare - pentru că e o pădure obişnuită -, ci pentru că e fixată pe un grind de sare. Din ce-am văzut şi din mărturiile oamenilor care sunt de meserie, caii distrug exclusiv plopul alb, şi doar arborii mai tineri. Specialiştii cu care am vorbit spun că pădurea nu este dezechilibrată. Pădurea are putere de regenerare, e aceeaşi. Dacă acei cai s-ar fi înmulţit mult mai tare, atunci s-ar fi pus problema că ar ameninţa ecosistemul, dar, deocamdată, nu e cazul. Ba, într-un fel, ei fac un fel de selecţie a vlăstarilor.

 

 

- Pentru că orice pădurar sau administrator silvic care găseşte copaci cu coaja roasă reacţionează. Şi mai reacţionează anumiţi cercetători. Comunitatea ştiinţifică, din ce-am văzut eu, e împărţită. Unii, mai „extremişti”, consideră că nici măcar omul n-ar trebui să calce iarba, pentru că afectează rezervaţia. Din acest punct de vedere, care e radical, prezenţa cailor afectează pădurea. Da, e o specie endemică, adusă în rezervaţie, dar să nu uităm că acolo sunt şi vaci, iar multe distrugeri, poate mai mari decât cele produse de cai, sunt făcute de vaci, despre care nu vorbeşte nimeni. Revin la cai: fiind o specie endemică, n-are ce căuta acolo, iar rezervaţia ar trebui să rămână aşa cum e. Sunt însă şi specialişti mai flexibili, care acceptă că natura e un organism viu. Acum o mie de ani, de pildă, Pădurea Letea nu exista. Trebuie să acceptăm că natura se poate mişca într-un sens pozitiv şi prin fenomenul cailor sălbatici.

 

 

- Categoric. Deocamdată, cei care acuză n-au adus probe că ecosistemul n-ar mai exista din cauza a ceea ce s-a petrecut în ultimii 20 de ani. Natura se autoreglează. De exemplu, iarna aceea crâncenă i-a selectat pe cai, le-a redus numărul.

 

Andrei Neamtu (andreiphotography.com)

 

 

- După ce am aflat de subiectul acesta, în presă am văzut numai articole de genul „Caii fără stăpân... - atenţie, nu sălbăticiţi sau sălbatici, ci „fără stăpân”, de parcă ar fi câini vagabonzi – ... distrug rezervaţia naturală” şi o întreagă campanie exclusiv în sensul ăsta. Am fost de-a dreptul mişcat şi mirat să descopăr că lucrurile pot sta şi altfel. Pentru că acolo, cu tot patetismul de rigoare, avem un miracol al naturii. E o probă că natura, lăsată în pace, are o putere de regenerare incredibilă. Acolo se poate naşte o rasă – mustangul de România, dacă ar fi lăsat în pace.

 

M-ai întrebat cine-i capturează. A picat povestea cu exportul de carne în Italia, şi-atunci au fost lăsaţi în pace. Caii nu aveau nici o valoare, că nu puteau fi exportaţi. Transportul până în Italia implică nişte costuri foarte mari, mai era problema cu posibila anemie infecţioasă, pentru că ieşirea din zona Deltei era reglementată prin legi sanitar-veterinare, deci calul n-a reprezentat nici o miză. În plus, satul e în declin, e depopulat, în 25 de ani dispare. Şi-atunci bătrânii îşi lasă caii liberi în câmp.

 

 

Între timp, au apărut proiecte care să rezolve conflictul. Acum, asociaţia „Vier Pfoten” derulează un proiect prin care să selecteze exemplarele mai reuşite şi să izoleze populaţia de cai, ca să nu mai distrugă pădurea. Or, toată munca la acest proiect riscă să fie compromisă. În plus, povestea cu caii şi alte probleme ale Deltei au intrat în vizorul unui mare program european, de care cred că cei de aici n-au habar. Se numeşte „Rewilding Europe” (resălbăticirea Europei – n.M.M.), iar România figurează în acest proiect cu două rezervaţii – cea din Retezat, dacă nu mă înşel, şi Delta Dunării, unde sunt menţionaţi caii sălbatici.

 

 

- Mai există mici nuclee de cai, repet, sălbăticiţi. Cai sălbatici puri mai sunt doar câteva exemplare prin Mongolia, izolat, şi nici acelea certificate. În rest, tot ce vorbim despre cai sălbatici se referă la modelul mustangului: cai domestici lăsaţi liberi. Aşa s-a format modelul mustangului american. În Europa mai există un nucleu în Franţa, Camargues, şi am mai văzut un proiect nou în centrul Germaniei, o rezervaţie a unui om bogat şi excentric, care a cultivat o colonie de 100-200 de cai. Alte exemple nu mai ştiu. În forma de aici, din Deltă, cu siguranţă, nu.

 

Andrei Neamtu (andreiphotography.com)

 

 

- E fascinant că aceşti cai domestici lăsaţi liberi reiau acelaşi tip de comportament social ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic în perioada asta de mii de ani. Se organizează în grupuri care funcţionează ca o familie umană. Armăsarul conduce, dar mai importantă în structura asta e femela dominantă, mama. Tatăl e cu treaba dură, cu lupta şi protecţia, iar mama e cu educaţia mânjilor, cu organizarea şi direcţionarea familiei ş.a.m.d.

 

Lucrurile astea le-am văzut eu şi le-am filmat. Am fost cu oameni care se pricep la cai şi la limbajul lor. După ce înveţi să priveşti, descoperi un univers tulburător. În herghelie mai există şi alte iepe şi mânji. Grupurile sunt de 8 până la 20 de cai. Mai există un grup mai mic în toată această structură; localnicii le zic „călugări”. Sunt cai izolaţi, pe care nu-i primeşte nimeni, şi-atunci sunt nevoiţi să rămână solitari. N-au familie şi-atunci stau câte unu, doi, trei, izolaţi.

 

 

- Se intersectează, se lasă cu lupte pentru supremaţie, dar atât. Lupta între armăsari este foarte vizibilă – şi am reuşit să filmez asta – în momentul împerecherii. Acolo se mai pot schimba ierarhii. Vine unul care-l alungă pe armăsarul cel bătrân şi devine el conducătorul hergheliei. Sau, pentru că e mai puternic, integrează două grupuri.

 

 

- Nu, fiindcă turmele au teritoriile lor şi le respectă. Dacă nu şi le respectă şi se intersectează, atunci iese cu scântei.

 

 

- Merg de cinci ani şi în fiecare an am fost măcar de două ori, deci cred că acum sunt cel puţin la a zecea filmare. Am filmat şi iarna, şi primăvara.

 

 

- Cu acest proiect de documentar despre fenomenul cailor sălbăticiţi din Deltă, am aplicat şi am câştigat unul dintre cele 16 locuri de la Discovery Campus Masterschool. Eu am fost singurul român. În ce constă procedura? Tu vii cu un proiect şi îl dezvolţi, adică prospectezi, îl adaptezi, îl modelezi, în aşa fel încât, la finalul acelui an de Masterschool, să susţii un pitch, o prezentare prin care să convingi persoanele interesate, de la cele mai mari televiziuni din Europa şi din lume, să ţi-l cumpere. Nu toate proiectele se finalizează cu intrarea în producţie. Al meu a intrat în producţie puţin diferit de felul în care îl dezvoltasem, pe canalul ARTE (Franţa şi Germania), pe formatul geo-reportaj.

 

Am făcut acel film ca finalizare a proiectului Discovery Campus Masterschool; a fost gata în toamna lui 2009, are 52 de minute, şi a fost difuzat pe ARTE în aprilie 2010. De atunci lucrez la un documentar de o oră şi jumătate pe aceeaşi temă, care să poată fi difuzat şi în cinematografe. Ăsta e făcut pe cont propriu, pe resursele mele, şi am doi co-producători, un cetăţean olandez şi Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babeş-Bolyai”, care asigură partea tehnică.

 

 

- După acea difuzare, subiectul a început să fie popularizat. S-au făcut şi alte reportaje şi cred – sper să nu mă înşel - că integrarea cailor din Deltă în proiectul „Rewilding Europe” se datorează şi filmului meu. N-am confirmări, dar îmi place să cred că e aşa. Pentru că am fost primul care a adus o altă perspectivă asupra cailor sălbăticiţi, în afară de aceea că ei distrug pădurea...

 

 

- Da, da, ăsta era un alt efect. Foarte multă lume a auzit, a văzut, mai ales dintre cei interesaţi de turism ecvestru. Şi mulţi au venit să fotografieze şi să filmeze caii de acolo. Potenţialul ştiinţific, pe de o parte, şi cel turistic, pe de altă parte, sunt fantastice. Şi, ca să vezi, o anecdotă foarte tristă: în clipul de prezentare turistică a României, cel făcut de Udrea acum un an de zile, erau şi cadre din Deltă, iar majoritatea dintre acestea erau cu cai sălbatici fugind prin pădure.

 

 

- Exact! Să zicem că există reacţia pădurarilor şi a celor de la Rezervaţie. Da, trebuie găsite soluţii să nu se întâmple răul. Bun. Dar asta e combinată cu prostie, cu o privire îngustă. Nu se înţelege potenţialul fantastic al acestei poveşti.

 

 

- Exact. Eu am mai făcut reportaje pe tema asta cu Dan Păvăloiu, în ciclul „Natură şi aventură” de pe TVR2. Am tot scos în faţă povestea şi, la un anumit nivel, ştiu că s-a sensibilizat o parte din administraţie, iar caii nu mai sunt priviţi ca şi câinii vagabonzi care trebuie exterminaţi. Există o reţinere. Dar ce se întâmplă acum? S-a găsit o soluţie foarte perfidă de a-i masacra pe cai, de a-i duce la abator. În momentul în care calul devine o valoare – şi am înţeles că sumele sunt de 2, 3, 5 milioane pentru un cal -, localnicii au început să-şi asume proprietatea asupra lor şi să zică - „Da, şi eu am cai acolo”. Se duc, îi prind şi spun că-s ai lor. Şi-apoi îi vând ca pe un animal privat; cum îşi duc vaca în târg, aşa vând calul sălbatic pe care l-au prins în câmp.

 

Asta se întâmplă acum. Şi asta e doar ce ştim, fiindcă s-a făcut un pic de vâlvă. Dar serii de câte 20-30 de cai - şi nu numai de la Letea, ci şi de la Sulina - se tot duc, se tot duc, şi despre ei nu vorbeşte nimeni. Aici am atras noi atenţia, şi există proiectul asociaţiei „Vier Pfoten”, de-aia a explodat subiectul, dar fenomenul funcţiona deja tacit.

 

 

 

- Ba da. De pildă, oamenii la care merg eu au înţeles acest lucru.

 

 

- În casele sătenilor. Sunt câteva locuri. Sigur, condiţiile sunt, unele, mai bune, altele mai rudimentare, dar există.

 

 

- Nu. Populaţia e sărăcită, amărâtă, îmbătrânită, iar tinerii pleacă şi nu se mai întorc. Nu există nimeni şi nimic care să-i sprijine. Dimpotrivă, pescuitul, tot ce însemna viaţă tradiţională, se restrânge şi îi sărăceşte la extrem, de aceea chiar şi celor care înţeleg fenomenul le e greu să asigure condiţii la nivelul unor pretenţii turistice.

 

 

- Da, simţi ce-i Delta, te duci şi pe lac, vezi pelicani, există oferte. Însă ai nevoie de ghid: caii sălbatici nu-s ca la grădina zoologică. Caii trebuie căutaţi, or asta înseamnă un anumit tip de turism. Trebuie să stai în linişte, nu să pui muzică şi să te distrezi. Trebuie să te duci după ei şi să-i aştepţi. Proiectele noi, de exemplu cel iniţiat de organizaţia „Vier Pfoten”, merg tocmai în acest sens, de revalorizare a spaţiului de acolo, însă nu prin chefuri pe malul lacului, ci un turism mai spiritualizat, în care să afli ceva şi despre civilizaţia Deltei.

 

 

 

- Ei le poartă în ADN: huţulii ăştia moldoveneşti aduşi la muncă în Dobrogea continuă gena tarpanului.

 

 

 

*

 

Puteţi vedea filmul documentar realizat de Dan Curean pentru Discovery Campus Masterschool şi difuzat, printre altele, pe canalul ARTE:

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6

Secvenţe din viitorul film al lui Dan Curean, aici , la secţiunea „The Horses”.