La ei s-a gândit Alex Popa, preşedintele Asociaţiei „Inima Copiilor”, când a pornit proiectul de strângere a 500.000 de euro, pentru a dota măcar o sală de operaţie şi una de terapie intensivă cu tot ce e nevoie. Ce s-a petrecut de atunci încoace e o poveste frumoasă, cu oameni buni şi cu happy end. În această primăvară, la Spitalul „Marie Curie” vor fi salvate primele inimi. Iar suma care s-a adunat e de aproape 7 ori mai mare. Vi se pare puţin?


Alex Popa:

“În România se nasc anual peste 1000 de copii cu malformaţii cardiace”

“Sunt cardiochirurgi români care vor să se întoarcă din străinătate şi să lucreze aici”

„Nimeni nu ne-a cerut bani ca să ne difuzeze spotul”

„Am primit un mandat poştal de 50 de lei, trimişi de o pensionară care n-avea telefon mobil”

„Am cheltuit vreo 4.000 de euro şi am adunat către 700.000...”

Dacă guvernanţii nu intervin pentru copiii cu risc major de deces, atunci nu mai ştiu...

 

 

 

Alex Popa: Mingea e în curtea Ministerului Sănătăţii, care va trebui să aprobe schema de personal şi să înceapă angajările... E nevoie şi de training-uri, pentru că specialitatea asta nu e prea răspândită în România, aşa că va mai dura un pic. Probabil că se va începe cu misiuni medicale din străinătate, aşa cum am făcut în trecut şi la Institutul Inimii din Cluj – echipe care să vină pentru operaţii şi care să urmărească evoluţia post-operatorie a bolnavilor. Sperăm să se întâmple cât mai repede. Mai avem mici probleme de rezolvat – de pildă, nu e finalizată racordarea la energie electrică, pentru că secţia va fi un mare consumator... Noi sperăm ca prin martie, cam aşa, să înceapă activitatea.

 

 

- A durat mai mult, în mod evident, dar proiectul s-a extins. Iniţial, noi am zis că vom face o sală de operaţie şi o sală de terapie intensivă, cu anexele aferente, iar acum avem două săli de operaţie (una de cardiochirurgie şi una de neurochirurgie), două saloane de terapie intensivă cu un total de şase locuri, un laborator de cateterism, pentru care a sosit şi angiograful... Am amenajat o secţie de sterilizare şi am făcut climatizarea pentru tot corpul de clădire în care se află departamentul de Cardiochirurgie. Tot ce e făcut acolo respectă cele mai drastice norme medicale, de sterilitate, de împărţire a spaţiilor, circuite medicale...

 

 

- Totul se leagă de întâmplări. Întâi, am făcut asociaţia pentru că, în 2005, fratele meu, care locuieşte la Cluj, a fost operat de inimă. Avea o malformaţie care nu se putea opera în România şi pe care a descoperit-o târziu, la 30 de ani. Am fost cu el în Italia, unde l-a operat profesorul Vanini, unul dintre cei mai buni cardiochirurgi la ora actuală. Dumnealui are o asociaţie care se cheamă “The Heart of Children” şi atunci am zis să facem şi noi una, să ajutăm misiunile pe care, în vremea respectivă, doctorul Vanini le făcea la Spitalul Militar din Capitală.

 

Am făcut asociaţia şi am zis - “Hai să încercăm şi în altă parte decât la Bucureşti”. Am aflat că la Cluj există o secţie de cardiochirurgie pediatrică aflată în dificultate din cauza aparaturii vechi şi am decis să ajutăm acolo. Şi am reuşit: am primit o finanţare din Elveţia, de la nişte prieteni care auziseră că ne ocupăm cu ajutorarea copiilor cu probleme cardiace...

 

 

- Au rămas anonimi. Nu s-a publicat niciodată numele fundaţiei care ne-a trimis acei bani, 512.000 de euro, pentru aparatură şi pentru organizarea de misiuni medicale. Noi am cumpărat aparatura şi am dus-o la Institutul Inimii din Cluj. E vorba de o pompă de circulaţie extracorporală, de un ecocardiograf şi de cinci monitoare pentru terapie intensivă. Toate, setate pentru a fi folosite la copii. La vremea aceea, profesorul Bârsan, care era directorul Institutului Inimii, ne-a spus: “Aţi salvat de la desfiinţare Secţia de Cardiochirurgie pediatrică”.

 

Sincer, noi intenţionam să dezvoltăm ce e acolo, dar, din anumite motive – spaţiu insuficient, apoi am vrut să construim într-un loc aflat în litigiu –, nu s-a putut. Important e că i-am ajutat şi că funcţionează. Acolo sunt operaţi în jur de 200 de copii pe an, poate mai puţin, dar, oricum, un număr considerabil.

 

 

- Noi am ajutat cum am putut şi sper că şi datorită nouă se mai operează copii la Cluj. Din câte am înţeles de la managerul de acum al Institutului Inimii, doctorul Simionescu, au mai primit ajutoare şi lucrurile merg din ce în ce mai bine, ceea ce mă bucură, pentru că se continuă ce am început.

 

 

- Bineînţeles că şansele lui depind de zona în care se naşte, pentru că deplasarea la Cluj sau la Târgu Mureş poate fi destul de dificilă. Apoi, şansele lui mai depind de accesul la un medic competent. Poate ajunge la un medic care să-i spună că “are ceva cu inima”, dar să nu ştie unde să-l trimită. Am cunoscut, de pildă, un caz de la Tulcea: o fetiţă cu sindrom Down avea şi o afecţiune cardiacă care trebuia operată. Întâmplător, părinţii au aflat de asociaţia noastră şi noi am trimis cazul spre analiză medicilor cu care lucrăm, iar ei au zis - “Uite un exemplu de copil care ajunge prea târziu pentru a putea fi tratat în condiţii de siguranţă”. În mod fericit, am reuşit să trimitem fetiţa în Germania, la Bad Oeynhausen, unde a fost operată de doctorul Eugen Săndică, un român care face minuni acolo. Dar e un exemplu de copil care nu ajunge să fie tratat din cauza faptului că medicii la care are acces nu sunt suficient pregătiţi, nu ştiu să facă o diagnoză, poate n-au instrumentarul necesar, iar copilul riscă să moară...

 

E un aspect care ţine de infrastructură şi de posibilităţile locale. Bineînţeles că un copil din Bucureşti sau de pe lângă Bucureşti are şansa să se ducă la un cabinet, fie el particular, să i se facă o ecografie şi să i se pună un diagnostic. Urmează o întreagă epopee, fiindcă, dacă nu e acceptat pentru operaţie în ţară - şi se poate să nu fie acceptat din cauza dificultăţii intervenţiei, la care medicii români nu se bagă pentru că nu au antrenamentul necesar -, atunci trebuie să meargă în străinătate. Şi începe toată tevatura cu formularul E112, căutarea unei clinici în străinătate...

 

M.M.: Din cei aproximativ 1000 de copii care se nasc anual în România cu malformaţii la inimă, cam câţi nu ajung să fie operaţi nici aici, nici în străinătate?

 

- În primul rând, nu există nici o statistică din care să aflăm câţi nou-născuţi au malformaţii cardiace. E vorba de o cifră valabilă pe plan mondial - unu dintr-o mie de copii se naşte cu malformaţii cardiace. Nu sunt foarte bun la statistici, dar cert e că în România se nasc peste 1000, anual. De operaţii însă au nevoie mai mult de 1000 de copii, şi asta pentru că anumite afecţiuni presupun intervenţii repetate. Se fac în paşi, se rezolvă la o lună sau două, iar copilul trebuie să revină, de pildă, pe la un an, pentru o nouă operaţie. La noi sunt mulţi care n-au fost trataţi, şi se adună.

 

Şi-atunci, în fiecare an sunt, să zicem, cam 1500 de cereri pentru operaţie. Vreo 300 se operează la Târgu Mureş, din ce ne-au spus medicii de acolo, şi vreo 200 la Cluj, unde nu sunt aceleaşi capacităţi. Mai rămân circa 1000, care, dacă reuşesc să ajungă în străinătate, e foarte bine. Dacă nu, mai aşteaptă. Şi, dacă au şanse, mai trăiesc, iar dacă nu, din păcate, mor. Sună urât, dar aşa e. Mor, deşi ar putea fi salvaţi. Şi nu numai că pot fi salvaţi, dar, de multe ori, după o astfel de operaţie, sunt oameni perfect normali. Nu au handicap, ba chiar pot să facă şi sport, poate nu la nivel de performanţă... Nu toţi, dar o mare parte din ei devin oameni normali.

 

 

 

- Motive sunt multe. Cardiochirurgia pediatrică nu se numără printre disciplinele bănoase ale medicinei. Asta e una. Doi la mână, e vorba de foarte multă muncă şi trebuie să existe oameni dispuşi să o facă. Pentru că e mult mai uşor să operezi adulţi decât copii. Aşa-mi spun medicii. Eu nu mă pricep, dar repet ceea ce aud de la oameni competenţi.

 

Nici aici, la “Marie Curie”, nu m-aş fi apucat să fac absolut nimic împreună cu asociaţia, dacă nu ar fi fost nişte oameni care să-şi dorească cu adevărat să facă acest lucru. Şi vorbesc, de exemplu, despre doctorul Cătălin Cârstoveanu, care e şeful secţiei de Terapie Intensivă Nou-născuţi, de managerul de la vremea aceea, domnul Dan Buzatu... Apoi, sunt cardiochirurgi români care vor să se întoarcă din străinătate şi să lucreze aici: din Anglia, Adrian Crucean, din Germania, Cătălin Badiu... Deci, există o voinţă.

 

Apoi, la Spitalul “Marie Curie” exista şi spaţiul necesar. Asta va fi prima secţie de cardiochirurgie pediatrică din ţară complet separată de una de adulţi. Aici nu va mai exista amestecul între copii şi adulţi, care este în defavoarea copiilor. La Cluj, din considerente de spaţiu şi de infrastructură, cardiochirurgia pediatrică nu este separată, iar la Târgu Mureş există şi elemente comune, deşi sunt mai bine separaţi, din câte am înţeles. La Spitalul “Marie Curie” aveam ocazia să facem ceva de la zero, fără acest amestec. Şi, revenind la întrebarea ta, poate nu a existat dispoziţia necesară pentru un astfel de efort.

 

 

- Să zicem că a fost o iniţiativă comună. În urmă cu vreo doi ani şi jumătate, cardiochirurgul Adrian Crucean, cu care sunt bun prieten, mi-a zis - „Ştii că la Marie Curie există două săli de operaţii nefolosite? Am putea să facem ceva acolo...” În acea toamnă m-am dus la “Marie Curie”, m-am întâlnit cu doctorul Cârstoveanu şi am văzut spaţiul. E vorba de un spaţiu construit de o fundaţie, în urmă cu vreo cinci ani, şi aflat deasupra Unităţii de Primiri Urgenţe...

 

 

- Da. Atunci am văzut spaţiul şi-am zis “Hai să încercăm”. A fost inţiativa noastră, în sensul că am zis “Vrem să adunăm bani, să facem o campanie, să mobilizăm lumea...”, dar trebuia să existe disponibilitatea Spitalului, pentru că asta presupune un efort pentru orice spital. Nu numai că a existat disponibilitate, dar am lucrat împreună tot timpul. Împreună cu doctorul Cârstoveanu şi cu managerul Dan Buzatu, am fost la Ministerul Sănătăţii şi ne-am întâlnit cu domnul doctor Raed Arafat, care a fost cel mai deschis pentru o discuţie. L-am întrebat: “Dacă facem ceva aici, Ministerul ne susţine, aprobă schema de personal?”. Şi ne-a spus că, dacă există spaţiu, va face tot ce-i stă în putinţă să ne susţină. Bun. Ne-am apucat de treabă şi, ulterior, s-a alăturat şi Ministerul demersului nostru.

 

 

 

- Am avut multe avantaje. În primul rând, am rugat-o pe Liana Stanciu să fie vocea campaniei şi a acceptat cu bucurie. Ea a fost un om de bază, fiind şi o persoană cunoscută în lupta de îmbunătăţire a sistemului sanitar pentru copii. A avut priză la public şi a adus credibilitate. Apoi, ne-au ajutat tot felul de prieteni care au avut copiii la “Marie Curie” şi care, văzând condiţiile de acolo, au dorit să ajute. Au fost oameni din agenţii de publicitate, din televiziuni, din tot felul de companii.

 

Spotul l-am făcut cumva pe genunchi. A fost un scenariu scris împreună cu doi prieteni, un copywriter şi un regizor. Ne-am gândit cum să facem ceva cât mai ieftin şi cât mai repede. Am filmat într-un magazin pentru copii, am avut vocea Lianei şi-a ieşit. Am avut mare noroc că era criză şi toată lumea îşi retrăsese fondurile pentru publicitate, aşa că exista mult spaţiu liber la televiziuni. Nimeni nu ne-a cerut bani ca să ne difuzeze spotul, ba la TVR era dat uneori chiar de două ori în acelaşi calup...

 

 

- Da, am avut o decizie a CNA, că e o campanie de interes public. Nu era campanie comercială, nu intra în cele 12 minute pe oră în care poţi difuza publicitate. Noi nu mai făcusem aşa ceva şi nici nu aveam o agenţie în spate, dar am făcut campania pe ideea de a comunica tot timpul ce se întâmplă. Ne-am străduit să-i ţinem pe oameni la curent cu starea lucrurilor, câţi bani s-au adunat, cine mai ajută etc. Puterea exemplului a funcţionat extrem de bine.

 

 

- E foarte simplu. Majoritatea banilor a fost adunată din sms-uri care valorau câte 2 euro. 640.000 de euro, adică 320.000 de sms-uri. Poate n-or fi 320.000 de donatori, dar vreo 200.000 tot sunt. Şi-atunci, înseamnă că mulţi oameni au dat câte puţin ca să facă mult. De aceea nu judec niciodată un ajutor pe care-l primim. Nu. E după posibilităţile celui care ajută.

 

Am primit, la un moment dat, un mandat poştal de 50 de lei, 500.000 de lei vechi, trimişi de o pensionară care n-avea telefon mobil, dar văzuse la televizor şi a vrut să ajute. S-a interesat, ne-a aflat adresa şi ne-a trimis banii prin mandat poştal. Având o pensie de câteva sute de lei, pentru ea a fost un efort considerabil. Apoi, anul trecut, în vară, am primit o donaţie de 50.000 de euro, de la o persoană particulară căreia i-a plăcut foarte mult proiectul nostru. E un om cu mult suflet, a mai ajutat în trecut, întâmplător a dat peste proiectul nostru, a vrut să vadă ce facem, l-am invitat la Bucureşti, a văzut şi ne-a zis - “Gata, pe 8 august aveţi în cont 200.000 de lei”... Ăsta e intervalul dintre câţiva lei şi 50.000 de euro primiţi de la o persoană. Şi nu judec pe niciunul că a dat prea mult sau prea puţin. Nu judec, că n-am dreptul. Oamenii ăştia au vrut să ajute cu un leu sau cu mai mult: chiar nu contează.

 

Apoi a fost ajutorul cu 2%. Au fost nesperat de mulţi în primul an. Noi n-am făcut campanie pentru 2%, am trimis doar un mail înainte de expirarea termenului pentru declaraţiile 200 şi 230 - “Daţi-ne şi nouă 2%, nu uitaţi”. Surpriza a fost că am primit, din redirecţionările anului 2009, vreo 160.000 de euro. O grămadă de bani, iar media era de vreo 20 de euro. Deci, iarăşi, donaţii mici, dar din care s-au adunat sume considerabile.

 

 

- Categoric, da. Cel mai bun exemplu este următorul: am o bază de date de vreo 8.000 de adrese de e-mail, la care trimit - destul de rar, pentru că mă străduiesc să nu stresez oamenii – câte un e-mail de informare. Din cei 8.000 cărora le-am trimis, înainte de Crăciun, mesajul despre terminarea lucrărilor, am avut doar vreo trei care au vrut să se dezaboneze de la newsletter-ul nostru. Deci, oamenii se bucură să audă astfel de veşti. Aceste 8.000 de adrese sunt ale unor oameni care ne-au scris, care au dat 2%, care au trimis altor prieteni, care au simpatizat cu noi într-un moment sau altul. Am avut o mare bucurie să constat că oamenii sunt mai buni decât am vrea noi, decât ni se pare nouă sau decât vedem la televizor, în talk-show-uri pline de ură şi de răutate.

 

*

 

 

- Nu mai ţin minte cu exactitate cum s-au întâmplat lucrurile. Cert e că, la un moment dat, domnul ministru şi-a manifestat dorinţa să discute cu noi. A discutat cu Liana Stanciu şi s-a decis că vor susţine proiectul nostru, inclusiv financiar...

 

 

- Era domnul Bazac, care s-a purtat foarte frumos, aşa cum trebuie să se poarte un ministru al Sănătăţii într-o ţară în care malformaţiile cardiace congenitale sunt principala cauză a mortalităţii infantile neaccidentale. Asta era de mult timp o prioritate pentru Ministerul Sănătăţii, numai că, dacă n-ai oameni cu care s-o rezolvi, care să vrea să se implice într-un astfel de proiect, n-o vei putea rezolva niciodată. Poţi să dai oricâte directive, să înfiinţezi departamente, dar, dacă n-ai oameni care să vină să lucreze, degeaba.

 

 

- S-o începem (râde)... Asta a fost cel mai greu, pentru că nu ştiam de unde s-o apucăm. Un prieten bun, Liviu Popescu, care e preşedintele Asociaţiei Operatorilor Mobili din România, ne-a sugerat să încercăm cu sms-uri. Habar n-aveam de această modalitate de a aduna bani. Dumnealui a vorbit cu reprezentanţii operatorilor mobili şi ne-am trezit cu un număr scurt înainte să avem orice strategie de campanie sau material publicitar. Atunci au fost vreo trei săptămâni în care ne-am străduit să scoatem din noi tot ce avem mai bun. Atunci a fost cel mai greu. Ulterior a fost multă muncă, dar deja ne scriau oamenii, ne dădeau sugestii, le răspundeam, încercam să venim în întâmpinarea dorinţelor lor... N-am avut cumpene.

 

 

- Am o firmă de software. De fapt, asociaţia „Inima Copiilor” e foarte mică, câţiva oameni. Membri fondatori suntem eu, mama mea şi un coleg de-al ei, pentru că trebuia să fim trei să o putem înfiinţa. Nouă ni s-a alăturat colega mea Enona Chiriac, care a devenit un membru foarte activ. Ăştia suntem. În plus, ne-au ajutat mult, când am avut nevoie, Marius Negrea, care e copywriter, şi regizorul Liviu Săndulescu; cu ei am făcut videoclipul. Ăştia suntem oamenii care am făcut treabă în asociaţie.

 

Am zis de la început: „Hai să vedem ce iese. Nu ne trebuie bani, hai să facem un lucru bun. Pentru proiectul ăsta, vom face totul voluntar”. Şi am făcut un lucru bun. Am şi avut un record în ceea ce priveşte zgârcenia: în timpul campaniei am cheltuit vreo 4.000 de euro şi am adunat către 700.000... Apoi au mai venit bani din 2%, deci cred că înspre un milion de euro sunt numai consecinţa acelei campanii. Care ne-a costat 4.000 de euro...

 

 

- Funcţionăm în acelaşi loc. Când e nevoie de făcut ceva la asociaţie, facem, când e nevoie la firmă, facem la firmă. Sincer să fiu, după succesul pe care l-am avut, vrem să ne implicăm mai mult în astfel de proiecte şi atunci s-ar putea să ne dedicăm mult mai mult timp activităţii în asociaţie decât la firma de software. De altfel, în perioada campaniei, aprilie-iulie 2009, am neglijat aproape complet proiectele firmei, am pierdut şi clienţi, dar nu-i nimic - noi ne bucurăm de lucrul bun pe care l-am făcut. E mult, mult mai important...

 

 

- Nu, nu, chiar n-a fost cazul. Cred că ai astfel de ispite când vezi că lucrezi, că te chinui, şi nu-ţi iese. Nouă ne-a reuşit mult mai bine decât speram. Am zis: „Hai să stabilim un target... Cât? Hai 500.000 de euro. Sunt foarte mulţi bani, dar cu 500.000 de euro reuşim să facem un pic acolo şi-un pic acolo şi putem da drumul la ceva, după care mai vedem...”. Ei bine, nouă ne-a ieşit un proiect de 3,5 milioane de euro. Un milion şi ceva adunaţi de noi, circa 1,7 milioane de la Minister, au mai venit de la Procter&Gamble, de la SensiBlu, din tot felul de locuri... Şi satisfacţia nu prea mai lasă loc gândului „Hai să mai las şi pe alţii...”. E foarte fain. E cel mai frumos proiect la care am lucrat vreodată.

 

 

 

- Ministerul Sănătăţii a intervenit financiar în două etape. Prima a fost în 2009, când, în luna august, a alocat de la buget vreo 700.000 de euro, din care s-a achiziţionat o mare parte din aparatura departamentului de Cardiochirurgie pediatrică de la „Marie Curie”. A doua etapă a fost în noiembrie 2010, când a alocat un milion de euro, din care s-a luat angiograful. Angiograful e un instrument prin care se fac diagnosticări de care e nevoie înainte de operaţie, precum şi intervenţii cardiologice, dintre care cea mai cunoscută e montarea de stenturi. Un milion de euro e un preţ extraordinar de bun. Poate oricine să analizeze, să caute... Dacă mai reuşeşte cineva să cumpere la acest preţ un angiograf biplan de ultimă generaţie, îl felicit.

 

 

- Imediat după Crăciun, a apărut în „Gândul” un articol în care s-a povestit că acest aparat a fost achiziţionat la intervenţia doamnei Andreea Vass, consilier al primului ministru. Şi am putut să văd foarte multă răutate, în tot felul de intervenţii de la televiziune, relativ la gestul doamnei Vass. Eu îi mulţumesc doamnei Vass că a „intervenit”. Intervenit înseamnă „Hai să vorbim cu Ministerul Sănătăţii, să vedem dacă se poate rezolva”. Dacă guvernanţii nu intervin pentru rezolvarea unei probleme care afectează anual 1000 de copii cu risc major de deces, atunci nu ştiu cine ar putea să se implice. E nevoie ca oamenii care ne conduc să dea telefoane şi să „pună pile” pentru astfel de fapte bune. Apariţia angiografului la „Marie Curie” este un lucru extraordinar, care are darul de a salva vieţi de copii.

 

Pe noi nu ne-a interesat din ce partid face parte omul care ne ajută. Aşa cum am spus, am pornit proiectul când ministru era domnul Bazac, de la PSD. Acum, ministru e domnul Cseke Attila, care, şi el, ne-a ajutat foarte mult. Amândoi au sprijinit acest proiect, care este foarte important şi pentru care trebuie şi merită să se „intervină”. Nimeni nu ne-a cerut niciodată să ne raliem vreunei direcţii politice. Oamenii au fost deschişi şi le mulţumim: miniştrilor, secretarilor de stat, tuturor celor care au avut bunăvoinţa să facă ce trebuie în acest proiect.

 

 

- Oriunde e loc de mai bine, dar secţia asta va avea cam tot ce-i trebuie. Mai mult decât atât, tot ce s-a achiziţionat este de calitate maximă. Am fost foarte atenţi la preţ. 3,5 milioane de euro sunt foarte mulţi bani, dar, pentru ce am făcut acolo, sunt foarte puţini, crede-mă. În plus, am dat peste mulţi oameni care ne-au ajutat. De exemplu, toată instalaţia electrică a fost realizată de un om care a zis - „O fac eu şi, când nu mai am bani, o să vă cer să-mi plătiţi”. E o instalaţie de 80-90.000 de euro şi noi am plătit doar nişte lămpi, acum, la sfârşit.

 

 

- Pentru asta, au discutat foarte mult medicii. E vorba de Cătălin Cârstoveanu, de la „Marie Curie”, care a fost „capul răutăţilor”, de Cătălin Badiu, cardiochirurg la München, care va veni să lucreze aici definitiv, apoi Adrian Crucean de la Leicester, din Marea Britanie, Dragoş Predescu, cardiolog intervenţionist în Canada, care şi el se va întoarce un pic mai târziu... Ei au discutat ce trebuie cumpărat, cum trebuie poziţionat ş.cl.. Am avut şi un project manager care e specialist în construit de spitale, de „spaţii albe”...

 

 

- Da, da. Când am avut primele discuţii cu Ministerul, ne-au întrebat: „- Oameni care să vină să opereze aveţi?”. Şi-am zis: „- Da, ăştia”. „- Ia să-i vedem!”. Şi ne-am întâlnit la Minister, cu medicii care urmează să vină şi cu secretarul de stat Nechita. Şi-au zis - „Perfect! Daţi-i drumul”. Se poate organiza şi concurs, dar nu vor veni oameni, pentru că nu există. Nu e vorba de a angaja preferenţial pe cineva, ci de nişte oameni care asta fac toată ziua – cardiochirurgie pediatrică.

 

 

- Da, bineînţeles. Treaba la Minister a fost în felul următor: „Nu putem aproba schema de personal decât atunci când e gata departamentul”. Şi-atunci, specializările se vor face fie local, adunând echipe din străinătate care să facă training, fie trimiţând oameni în alte ţări. Însă va trebui să treacă un timp până să existe ceea ce se numeşte „echipă”. Ne întreabă lumea - „De ce nu se dă drumul mai repede?”. Nu se poate începe aşa, una-două, pentru că sunt lucruri foarte delicate care trebuie luate în consideraţie când e vorba despre viaţa unui copil.

 

 

- Nu ştiu exact. Ne-am gândit să facem şi altceva decât cardiochirurgie pediatrică. Pe de o parte, ne-am gândit să ajutăm la achiziţionarea unui aparat special pentru tratamentul copiilor cu tetrapareză spastică, cu paralizie cerebrală. Asta ar costa vreo 400.000 de euro. Ar fi tot la „Marie Curie”, unde există un centru destul de avansat pentru recuperarea acestor copii cu deficienţe neuromotorii.

 

Pe de altă parte, eu aş încerca ceva pe oncologie. Acolo sunt nişte probleme înfiorătoare. Dacă formularele E112 pentru copii cu probleme cardiace se aprobă şi, deci, pentru mulţi există şansa tratamentului în străinătate, pentru cei bolnavi de cancer nu există E112. De ce? Casa Naţională de Asigurări de Sănătate spune că nu există boală oncologică netratabilă în România. Da, se tratează, numai că mortalitatea în România, la copiii bolnavi de cancer, este de vreo 50%, dacă nu mai mult, iar în Austria e de vreo 5%. Asta e diferenţa: de 10 ori mai mult la noi. Va trebui să învăţ cum se face asta, de ce ar fi nevoie şi chiar aş dori să fac un proiect pentru copiii bolnavi de cancer. Aş dori foarte mult.

 

 

- Cu cea mai mare plăcere.