Nu, ziarul la care lucrasem nu era în slujba adevărului, nici măcar a celui cu literă mică, darmite a Adevărului. Dacă acel călugăr ar fi avut timp să-i povestesc, să detaliez, i-aş fi spus, poate, că e imposibil să faci presă fără a comite răul, că nu poţi controla toate interesele şi jocurile de putere derulate prin intermediul unui ziar sau al unui post tv, că nu poţi băga mâna în foc pentru toţi colegii şi pentru tenta dată tuturor subiectelor, dar că, dincolo de aceste oprelişti, există un criteriu mult mai realist de a judeca munca unei redacţii, ceva care ne salvează pe noi, jurnaliştii, aşa cum orice păcătos poate fi mântuit dacă se căieşte cu adevărat, dacă-şi zdrobeşte mândria prin smerenie.

 

De aceea am pus în ghilimele cuvântul “presă” din primul paragraf. Pentru că prezumţia de bună-credinţă riscă să dispară din actul jurnalistic, prin aportul ambelor părţi implicate - redacţii şi autorităţi. Se porneşte tot mai des de la convingerea că, oricum, celălalt minte şi că propria tabără este depozitara patriotismului. Apoi, am pus ghilimele şi deoarece cred că acei lideri de opinie cu o reacţie hiper-iritată după includerea “campaniilor de presă la comandă” printre vulnerabilităţile României nu reprezintă “vocea” reporterilor care aduc informaţia. Fiecare dintre ei ar trebui să răspundă, dacă nu public, măcar în faţa oglinzii, unei întrebări similare celei de la Athos.

 

Vreţi să punem cărţile pe masă? Vreţi să vorbim despre presa românească? Atunci să tacă omniprezenţii din studiouri, care s-au transformat de mult în “brokeri de putere”, după o expresie lansată, poate nu întâmplător, de Roşca-Stănescu. Să vorbească publicul, de exemplu. Iată o vorbă: 55% dintre românii de peste 18 ani au puţină sau foarte puţină încredere în jurnalişti, spune un Barometru sociologic din martie 2010, efectuat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie.

 

Sau să vorbească jurnaliştii care nu sunt celebri. Potrivit unei cercetări din octombrie 2009, realizată în 60 de redacţii din toată ţara, 60% dintre cei fără atribuţii de conducere şi tot 60% din middle management (editori, şefi de secţii etc) spun că presiunile politice reprezintă cauza cea mai frecventă pentru încălcarea normelor deontologice, iar o treime din cei peste 500 de intervievaţi menţionează intervenţia patronatelor în zona editorială.

 

Prin atitudinea de mimoză din scandalul cu “vulnerabilităţile” (“Săriiiţi, ne atacă libertatea de expresie!”), presa noastră ratează o nouă şansă de a-şi face o spovedanie parţială sau măcar de a începe să-şi cauterizeze rănile şi bubele. Da, formulările din documentul întocmit de CSAT pot fi exagerate şi tendenţioase, dar e limpede ca “sticla” televizorului faptul că redacţiile centrale a căror bună-credinţă nu e deturnată de directori sau patroni sunt tot mai puţine. Jurnalismul românesc ne-tabloidal s-a spart în două curente: unul e politizat, partizan şi detestabil, iar celălalt – blazat şi depresiv – nu pare să mai găsească vreun rost din a opri sângele care i se scurge din încheieturi.